Pastila 8 Trecerea de pietoni din Shibuya (Tokyo) A doua zi după excursia plină de peripeții de pe Insula Iepurașilor, mi-am luat „liber de grup” și am pornit hai-hui prin... ați ghicit: Tokyo! Metropolă care te surprinde cu cele mai trăsnite lucruri.

Și, cum mă plimbam, așa fără niciun scop anume, ajung într-o intersecție de mărimea unui orășel mai mic. 5-6 bulevarde care se întâlnesc și se încurcă unul în altul. Nimic ieșit din comun (în afară de mărimea ei).

Și la noi sunt intersecții, normal. Dar... dacă la noi e o „zebră” albă pe care te grăbești să o traversezi ca să nu te claxoneze vreun șofer nervos, intersecția Shibuya seamănă cu un real fenomen de hipnoză colectivă.

Stai să vezi: Toate semafoarele pentru mașini se fac roșii în aceeași secundă. Se lasă o liniște bizară, urmată de un „bip” electronic specific semaforului de pietoni.

Când „omulețul verde” de la semafor se aprinde, dinspre toate bulevardele convergente se varsă un puhoi de oameni, fiecare luând-o spre un alt bulevard din partea opusă. Un adevărat tsunami uman!

Se traversează în cruce, pe diagonală, în zigzag. Fiecare în drumul său. Nimic ieșit din comun până aici. Acum începe ciudățenia: nimeni nu se atinge de nimeni. Nu se-nghiontesc, nu se calcă pe bombeuri. Parcă ar avea un radar în frunte. Merg cu pași mărunți și repezi, cu ochii în telefoane sau înainte dar reușesc performanța de a se ocoli la milimetru.

Pe vreme de ploaie e și mai frumos. Toți își cumpără umbrela aia transparentă de unică folosință de la colț. Vreo două milioane și jumătate de umbrele pe zi, cică. Înțelegi acum de ce Japonia are PIB-ul mare?

Privită de sus, intersecția pare - într-o astfel de zi – o mare de meduze translucide care se mișcă în sus și în jos la nivelul capului. Și toate tijele de metal clănțăne fără ca vreun ochi să fie scos. O performanță de invidiat!

Și, în mijlocul meduzelor, eu. Cu înghețata mea. M-am simțit aspirată de un aspirator uriaș. Să mă opresc să-mi leg șiretul? Aș! No way! Aș fi devenit trecere de pietoni. Să mă uit pe hartă? Aș fi stricat armonia galactică a Tokyo-ului.

La o adică, nu m-ar fi interesat armonia dar, aș fi ajuns categoric direct în alt cartier, întrebându-mă dacă n-am nimerit cumva într-o coregrafie regizată din spațiu!

Japonia pune la grea încercare spiritul occidental.

Tâlcul: La Shibuya nu traversezi strada, ci ești teleportat prin voința colectivă. Dacă vrei o înghețată, cumpăr-o de pe trotuarul tău, altfel riști să o mănânci în alt fus orar!

Pastile 7

Insula Iepurilor (Okunoshima, Japonia)

Tot Japonia. Normal! Țara asta vrea să cucerească nu numai prin tehnologie ci și prin ciudățenii de tot felul. Ce-i cu oamenii ăștia? Eu mi-i imaginam de o seriozitate plictisitoare. Poveștile astea îmi schimbă total optica.

Într-o zi, aud că se organizează o excursie pentru noi, cei veniți în grup organizat, pe o insulă din apropierea Japoniei, numită Insula Iepurilor.

Ce poate să se întâmple rău?, îmi zic. Și, hop și eu în vaporașul care ne ducea acolo. Zi frumoasă. Nu prea cald. Numai bună să faci excursii cu vaporul.

Ajungem destul de repede la destinație. Ghidul zice că nimeni nu știe cum au ajuns acolo. Unii zic că i-au uitat militarii după război. Alții că i-au scăpat niște copii. Iepurii nu comentează.

Nefiind „revendicată” de niciun alt animal, iepurașii s-au trezit singurii locuitori și au aplicat la perfecție lecția de biologie despre înmulțire. Din 8 au devenit peste o mie.

Iepurii sunt complet sălbatici, dar perfect dresați de foamea de atenție. De aceea, ghidul nostru ne-a avertizat să nu-i hrănim. Problema e că nu ne-a spus de ce. Dar aveam să descopăr singură.

La început, n-am văzut niciun animăluț. M-am așezat la umbra unor copaci, ca la un picnic. În momentul în care am încercat să desfac un pachet cu biscuiți – știți, ăla lângă care poți muri de foame până îl desfaci – foșnind ambalajul până am împrăștiat biscuiții pe jos... șoc!

În secunda doi, o „armată” de iepuri m-au cotropit căutând morcovi, leguma lor preferată. Eu... eram pe nicăieri. Adică... eram covor. Eram picnic pentru iepuri. Un iepure îmi adulmeca biscuitul din ureche.

Am dat din mâini și din picioare, reușind să mă eliberez în final. Cele două tabere – eu și iepurașii – ne uitam unii la alții cu priviri deloc prietenești.

EU: Uite ce-ați făcut! Mi-ați zdrobit toți biscuiții de mi-a intrat praf și-n nas și-n urechi. Numai în gură nu. Sunteți mulțumiți? Mi-am dat seama că vorbeam aiurea-n tramvai și am tăcut, imaginându-mi reacția celorlalți turiști dacă m-ar fi auzit.

IEPURAȘII îmi aruncau și ei priviri zicând, parcă: Ce cauți aici, pe terenul nostru? Și, dacă ai venit fără aprobare, vii cu mâna goală? Privirea lor voia parcă să mă strivească cu o indignare suverană.

Adunați unul într-altul, păreau membrii unei bande mafiote veniți să ceară „taxă de protecție”.

Privindu-i cum stăteau acolo nemișcați și ofuscați că nu le-am adus nimic, am izbucnit în râs iar ei, speriați, s-au împrăștiat ca potârnichile, vorba aceea.

Tâlcul: Nu subestimați niciodată puterea unei bande de mafioți cu urechi lungi. Dacă n-ai taxa de protecție în morcovi la tine, riști să fii sechestrat în cel mai pufos asediu din istorie!

Pastila 6 Motanul Șef de Gară (Kishi, Japonia)

Alt popas, altă ciudățenie. Tot Japonia, sigur. Din pură întâmplare (m-am urcat în trenul greșit) ajung în Kishi. Mai exact: Habar nu aveam unde sunt. Adică, în Japonia, dar unde?

Mă uit în toate părțile... Nici un picior de om! O fi vreo gară dezafectată. Nu. Nu e, pentru că trenul a oprit aici. Și acum, încotro? Se face seară și eu... pe coclauri străine... fără să știu o boabă în japoneză, fără nimeni pe care să-l întreb ceva!

Mă duc la ghișeul pe care l-am văzut în ultimul moment să întreb cum pot ajunge unde voiam. Surpriză: Mă aștepta o pisică cu șapcă de impiegat. În țara asta m-am tot întâlnit cu tot felul de animale în locuri nepotrivite și în momente nepotrivite! Ne uităm una la alta ca vițelul la poarta nouă.

EU: O fi și asta vreun robot vorbitor care-mi va scana ochii? Dar unde-i scanerul? Ar trebui să-i dau ceva de mâncare. E așa de drăgălașă! Greșeală de interpretare! Nemulțumită, probabil de apariția mea, se ridică cu blana zburlită, spatele cocoșat, gata de atac.

Las jos repede geamul de la ghișeu și mă retrag strategic. Ia te uite, frate! I-am stricat zenul! Și se zice că pisicile așteaptă întotdeauna o mângâiere! O fi una mai cu moț!

EA: De ce-mi deranjează creatura asta siesta? Și visam așa frumos cum urmăream un șoricel! Pleacă până nu te fac zebră!

Scoate un miorlăit a neplăcere și se întoarce la activitatea ei preferată lăsându-mă cu ochii în soare.

Aflu de la niște copii care-și pierdeau vremea pe acolo că numele ei e Tama și a fost numită oficial șef de gară. Gluma a salvat compania feroviară de la faliment datorită atracției pe care a generat-o numirea ei.

Ăsta da fler comercial! Luați aminte, voi, cei aflați în necaz! 

Tâlcul: Când ești în faliment, nu concedia personalul: pune o pisică șefă. Nu cere măriri de salariu, doarme în tihnă și aduce bani la buget doar stând degeaba.

Pastila 5

Cafenelele cu capibara și vidre (Tokyo / Seul)

Categoric, estul Asiei s-a plictisit de compania umană! O consideră plictisitoare? Vrei o cafea? Nici o problemă. Dai de cafenele la tot pasul. Dar... și acum rămâi mască: printre picioare ți se încurcă pisici sau vidre. În cazul în care nu dai de un velociraptor-robot.

Eram prin Seul și mă gândeam să încerc o cafea și pe aici.

Văd una care era chiar aproape de unde mă aflam. Fac abstracție de imaginea de la intrare cu o vidră pornită pe ceartă. Mă gândeam că e „Missing animal” și proprietarul o căuta de nebun.

Intru și... surpriză: sunt întâmpinată de câteva vidre.

Unele stăteau întinse leneș pe o canapea. Altele se plimbau ca la ele acasă indiferente la tot ce era în jur. Iar altele... te priveau cu niște ochi ce parcă-ți spuneau: Ce cauți aici?

Mă pun la o masă (obișnuită fiind deja cu ciudățeniile asiatice) și comand o cafea. Aștept să se răcească puțin. Între timp, gândurile îmi alergau de colo-colo, „filosofând” despre ciudățeniile omului. Dacă pe la începuturi îndepărtate ne-am condus după „fiecare la locul lui”, creându-ne propriul habitat, în zilele de azi ne-am rotit cu 180 de grade și le căutăm compania pe unde putem. Nimic rău sau de condamnat.

Deci, în timp ce mă gândeam la toate astea, mă jucam cu inelul de pe deget. La un moment dat, îl scap în ceașca de cafea. Era o cafea mare. Vreau să-mi bag degetele după el dar, brusc apare o vidră care își bagă botul până la urechi în cană și iese cu inelul între dinți.

Se uită la mine spunându-mi parcă: Dacă tu nu-l vrei, îl iau eu. Puii se vor juca cu el. Și Țuști! cu inelul sub o canapea. Rămân ca trăsnită!

Atunci începe o adevărată nebunie: ospătarul vrea să-i ia inelul din cuib, dar vidra ia o atitudine de luptătoare gata să-și apere puii. După  câteva minute de luptă „acerbă” și marcat de zgârieturi serioase pe mâini, chelnerul îmi aduce inelul spunându-mi:

- Sorry, Madam. Here is your ring.

Și se îndreaptă direct spre geanta de prim-ajutor care era la îndemână. Știa el ce știa.

Las cafeaua vidrei și părăsesc localul mai uimită decât eram la intrare. Când intri într-o cafenea cu animale sălbatice, ai grijă ce comanzi: cafeaua vine la pachet cu un jaf organizat!

 Tâlcul: Nu scăpați bijuterii în ceașcă în Asia. Dacă la noi cafeaua îți ia somnul, la Seul îți ia direct aurul de pe deget!

Pastila 4  Henn na Hotel

Tot Japonia, lângă Tokio și Nagasaki. Ăștia au un fix cu dinozaurii. De la restaurant la hotel. La tejghea te înscrii pentru cazare pe un ecran plasat fix în fața unui velociraptor animatronic în mărime naturală, îmbrăcat la costum, cu chipiu de portar și papion, care clipește, dă din cap și scoate sunete de dinozaur în timp ce tastezi datele pașaportului.

După experiența cu toaleta-concert, am zis că Japonia nu mă mai poate surprinde cu nimic. M-am înșelat amarnic. Tehnologia lor nu doar că a evoluat, dar a făcut o curbă bruscă spre Mezozoic.

Ruptă de oboseală după un drum lung, trăgând după mine un troller care refuza cu încăpățânare să-și mai rotească roțile, ajung la un hotel.

Mă apropii de recepție, cu zâmbetul omului spășit pregătit să-și ceară scuze pentru ora târzie. Acolo, nimeni. Lovesc ușor clopoțelul și... aproape să leșin! 

Din spatele pupitrului se ridică un velociraptor în mărime naturală. Ziceai că atunci a fost adus din pădurea mezozoică. Îmbrăcat la patru ace, cu vestă vișinie, papion negru și un chipiu minuscul de portar așezat cochet între două creste osoase. Era un robot care semăna izbitor cu tizul său din vremuri uitate. Mă fixa cu un ochi galben, de sticlă, clipind rar și mecanic.

Rămân stană de piatră. Trollerul îmi scapă din mână. Mă uit în jur: nicio cameră ascunsă – pentru o glumă bună - , niciun Spielberg prin tufișuri – care să mă transforme în personaj într-un roman horror - . Doar eu și vărul lui T-Rex la biroul de relații cu clienții. Deci e pe bune! E un velociraptor, variantă modernă.

Iau situația ca atare și încerc (cam răgușit, ce-i drept), să-i spun ce doresc. Nu puteam scăpa de impresia ciudată că am călătorit înapoi în timp!

Mă trezește la realitate o voce care suna ca un EKG ce anunță sfârșitul inevitabil, deși era o voce feminină, suavă. Sec. Fără inflexiuni.

- Welcome to Henn na Hotel! Please scan your passport, human guest.

Auzi la ea! Human guest! Înghit în sec. Scot pașaportul din geantă cu două degete, tremurând:

- Bună seara, stimabile... zic eu cu jumătate de gură, amintindu-mi brusc de manierele Coanei Chirița la Paris. Am o rezervare pe numele meu. Camera cu vedere la curte, vă rog, și dacă se poate fără colegi de cameră carnivori...

Velociraptorul clipește, bate ușor cu ghearele de plastic deasupra unui ecran tactil și mai scoate un răget scurt:

- Error. Document not recognized. Look directly into the camera.

Asta, ca să mă impresioneze! De parcă nu aveam deja privirea vițelului orientată spre poarta nouă!

Mă aplec spre cameră, încercând să par cooperantă, deși eram nedormită de 20 de ore. Scannerul bipăie dezorientat: fața mea obosită, probabil că seamănă pe monitor cu un triceratops rătăcit.

Scap, în sfârșit, de examinare și  mi se eliberează o cartelă de plastic și o chitanță.

Monstrul face o plecăciune la 45 de grade, robotizată:

- Enjoy your stay. Room 402. Do not feed the staff.

De parcă ardeam de nerăbdare să am de lucru cu staff-ul hotelului. Îmi iau trollerul încăpățânat și mă îndrept spre lift fără să-i întorc spatele, așa cum am văzut eu că se procedează la documentarele de pe Animal Planet. Ca să prind din timp vreo mișcare dubioasă.

Vizitând astfel de locuri, îți vine să zici: Gândul nebunului, la marginea drumului.

Tâlcul: Am crezut că dinozaurii au dispărut din cauza unui meteorit uriaș. Greșit! Au așteptat doar să apară turismul de masă ca să se reprofileze în industria hotelieră.

Pastila 3

Restaurantul Robot din Tokyo, Shinjuku

Restaurantul ăla e nebunie curată. Cică a costat 10 miliarde de yeni. Dar n-am văzut decât neoane, oglinzi și o cutie bento pe care n-o mai mânca nimeni, că erai prea ocupat să nu faci epilepsie de la lumini. Azi e Samurai Restaurant, tot cu roboți.

Intru, deci, încrezătoare în restaurant. Mi-a fost recomandat de o cunoștință plină de solicitudine. Mi-a și desenat o hartă. Ca nu cumva să nu-l nimeresc.

După ce mi se obișnuiesc ochii cu lumina, mă trezesc față în față cu botul lung și plin de dinți ascuțiți al unui T-Rex. Încremenesc!  Șoc și dau să cad în fund. Adică aș fi căzut dacă nu m-ar fi prins din zbor alt soi de dinozaur. Îmi zic: Ăsta e coșmarul vieții. Doar nu am călătorit înapoi în timp înainte de ciocnirea cu un bolovan cosmic!

Vine un OM, un japonez și-mi spune în engleză unde am ajuns și să nu-mi fie frică. Ajung - nu știu cum - la masă . Și iată! Fratele dinozaurului meu, îmbrăcat în chelner, îmi aduce meniul cerându-mi cu o voce  neutră, fără inflexiuni, să spun ce doresc să comand.

Mie îmi stă mintea în loc și privesc năucă în toate părțile. Îmi revin din stupoare când văd că mai sunt oameni pe acolo.

Îi cer amicului Dino să-mi aducă o supă. El îmi recomandă și altceva – chiar și un dans în doi -  dar eu refuz. El insistă. Eu, la fel. Dar nu mă supăr. Cum să te superi pe un T-Rex care poartă șorț?

Noroc cu omul ce părea un fel de șef pe acolo, că îl ia pe chelnerul

„insistent”, cerându-și scuze. Am aflat că era puțin defect la " tărtăcuță" dar că e inofensiv. Auzi! Dinozaur inofensiv! Mănânc supa, plătesc și părăsesc în grabă restaurantul.

Afară mi-am amintit de zâmbetul cu tâlc al cunoștinței care m-a îndrumat acolo. Mare pișicher! Și-a făcut ziua pe seama mea.

Tâlc: Când nu mai ai oameni care să te servească, până și dinozaurii învață bunele maniere. Și o fac mai bine. Nu uită comanda. (Când nu are probleme la etajul superior).

PASTILA 2 – „Tronul” care cântă

În Japonia, toaleta are mai multe butoane decât naveta spațială. Muzică ca să nu se audă... ce nu trebuie să se audă, jet de apă caldă, scaun încălzit. Intri ca om simplu și ieși ca astronaut.

Pornită să cutreier orașul Tokyo pe jos, să văd cât mai mult, intru într-o cafenea și întreb - cred că e chelner pe aici - unde e toaleta. Vezi bine, desenele alea cărora ei le spun litere nu-mi sugerau nimic.

Văzând că nu sunt de-a locului, îmi întinde o broșură și-mi face semn să citesc. Varianta engleză. Și începem o discuție - cred eu, în contradictoriu - eu spunându-i că nu vreau să citesc un roman, ci caut o toaletă. Ca tot omul cu anumite probleme. Dumirindu-se de neînțelegere, mă conduce la locul respectiv. El îmi dă broșura. Eu o refuz politicos. Voi regreta amarnic!

În loc de butonul de tras apa, găsesc un panou cu 14 butoane. Unul zice "muzică de păsărele". Altul "jet de primăvară". Altul "scaun cald ca o pâine scoasă din cuptor", fiecare buton purtând un nume care nu avea ce căuta acolo.

Apăs, din greșeală (?), pe toate. Începe să cânte. Scaunul se încălzește. Un jet mă salută de jos. Eu mă ridic în picioare. Capacul se închide singur, jignit.

Părăsesc în grabă încăperea buclucașă, convinsă că am nimerit... nici eu nu știam unde. Am ieșit din localul respectiv la fel cum am intrat, cu gândul de a căuta ceva cu ce eram obișnuită.

Tâlc: La noi toaleta e loc de reflecție. La ei, e concert. Și până la urmă, nu e rău să te simți întâmpinat chiar și acolo.

[ PASTILA 1- Cat Café]()

În călătoriile mele hai-hui prin lume, ajung în Coreea de Sud. Cea  de Nord e prea friguroasă!

Intru într-o cafenea. Nu știam care e treaba pe acolo. Eram, vezi bine, de pe alte meleaguri. Vine și cafeaua, care avea desenat pe spumă un cap de pisică drăgălașă.

Ce să vezi! Pe la noi se desenează inimioare. Mai mult sau mai puțin reușite. Depinde de cine le-a desenat. Dacă e după o decepție, inima iese cam șuie.

Întind mâna după ceașcă și hop! De după un scaun sare agilă o pisică și, până să mă dumiresc, capul de spumă dispare în gura felinei. Bot umed, mustăți albe, iar ochii... ochii aruncau priviri care parcă-mi spuneau: Ce, crezi că spuma asta dulce era pentru tine? Tu bea zeama aia neagră..."

Vezi, Doamne! Atitudine de Egipt faraonic. Cleopatra ar fi mândră de ea. Nu degeaba a zeificat-o! Bastet. Așa a numit-o. Și vai! de cel care ar fi ucis o pisică și din greșeală!

Părăsesc cafeneaua în pași de pisică. Să nu mă ajungă din urmă blestemul Faraoanei.

Tâlcul: Nimic nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește!

Episodul 30 - Bătălia cu țânțarii

EPILOG: Întoarcerea acasă sau Cum am cedat scaunul.

Notă: După ce am bântuit prin veacuri cu motorul în doi timpi, m-am întors acasă. Unde mă aștepta adevărata confruntare. Nu cu Chirița, nu cu chelnerul parizian. Cu SWAT-ul țânțarilor.

A1: Gata periplul? Motorul face fârr-pârr pentru ultima oară și... unde aterizăm? Pe terasa mea. 20:06. Cană de ceai, 5 minute de liniște. Merit și eu, nu?

A2: Meriți! Dar ai uitat un detaliu mic. Terasa nu mai e a ta. E sediul central SWAT. Ai umblat prea mult pe coclauri și ei au revendicat locul. Fără drept de apel!

A1: Aoleo! Ăștia-s țânțarii ăia care au devenit imuni la spray? Versiunea 7.0? Care-ți bâzâie pe la urechi să te anunțe că vin iar tu nu ai scăpare?

A2: Ăia! Au tactică de învăluire, te iau prin spatele urechii, din tavan, de sub masă. Și mai nou și-au adus și verișorii. Mici, rotunzi, negri, în modul stealth.

A1: Păi și ce vor? Ce-am făcut?

A2: Asta e șmecheria! Nimic! Simplul fapt că exiști devine probă. Fii atentă: Ai intrat fără să știi pe terenul lui Maddox. Știi... judecătorul – procuror AI din filmul Mercy.

Uite scena:

Judecătorul Madd-ox (un țânțar cu ochelari și ciocan):

Ordine! Acuzatul Umanus Terasus s-a așezat fără rezervare!

Proba A: Exiști.

Proba B: Expiri CO2.

Proba C: Ai sânge cald și cana aia de ceai miroase prea bine.

Proba D: Noi urmărim faptele care ne spun, conform datelor din procesorul meu, că ai fost plecată de mult timp fără să declari Centrului de Colectare a Datelor. Nu apari în datele noastre.

Eu: "Vroiam doar să mă uit la stele..."

Corul SWAT: "MINCIUNĂ! Stelele se văd și de la geam!"

Îți dai seama că nu ai șanse în fața lor. Zărești sticlele de spray goale cu inscripția: Rezistent la chimicale. Tu ești încolțită, dar demnă, ca în ultima scenă din Die Hard.

A2: Nu am mai dormit de 3 nopți, dar am înțeles sensul vieții. Ăștia au tactici imprevizibile și te iau prin "învăluire".

A1: protocolul e clar:

1. *Recunoaștere*: unul vine, te înțepă discret. E „testul de reacție”. Dacă te scarpini, înseamnă că locația ta e confirmată.

2. *Învăluirea*: restul vin din spate, din stânga, din tavan. Atacă din unghiuri imposibile. Fizica nu se aplică la ei.

3. *Războiul psihologic*: bâzâitul ăla lângă ureche la 2 dimineața. Nu te omoară, dar te face să regândești toate deciziile din viață.

Și culmea, au inteligență adaptivă. Pui spray → devin imuni. Aprinzi becul → dispar. Stingi becul → apar în număr dublu.

A2: Am ajuns la concluzia că "nu te pui cu ăștia". Nu ai sorți de izbândă, cu siguranță. Partea proastă e că și-au adus și niște "verișori" . Ăstia vin pe tăcute și te tratează ca pe un real pericol pentru toate gâzele. O luptă cu ei, e o bătălie pierdută cu siguranță.

A1: Și chiar că par forțe speciale: până te dumirești ce s-a întâmplat, pornești într-o acțiune de scărpinat, de zici că are loc o adevărată invazie extraterestră.

A2: E un atac concentrat împotriva mea. Vor scaunul meu cu siguranță. Am două variante: pornesc o fâlfâială de mâini și picioare, fâsâi spray care doar îi întarâtă și mai mult. A doua variantă: capitulez, ridic steagul alb și mă îndrept în grabă spre casă. Recurg la ultima: fuga e rușinoasă, dar sănătoasă.

A1: Haha, alegerea înțeleptului de război 😂 „Fuga e rușinoasă, dar sănătoasă” ar trebui să fie motto-ul vacanței.

Ai cedat scaunul, ai păstrat pielea intactă. Victoria morală e a ta.

Sfârșit.

Episodul 29 Lacul Como (Lago di Como)

Trecem peste toată cizma Italiei, peste câmpii și peste Alpi care încep să se vadă în zare. Și aterizăm lin... Altă lume. Aerul e răcoros, curat, cu miros de apă dulce și de brazi. În fața noastră, lacul e o oglindă imensă, încadrată de munți verzi care plonjează direct în apă. Vile elegante se ascund printre chiparoși. Bărci mici se leagănă alene. O bijuterie. Eleganță, calm, reflexii perfecte.

A1: După meditațiile de le Vatican, aici parcă și gândurile vorbesc în șoaptă.

Ne așezăm pe o bancă de piatră în Bellagio, perla lacului. În fața noastră e doar apă, munte și cer.

A2: De la foc la apă, de la gălăgie la pace, de la moarte la viață și iar la frumusețe. Asta e Italia. Ce zici ne luăm o barcă să plutim pe lac și să salutăm vilele actorului american cu mare trecere la femei?

A1: Un rai pe pământ. Sigur, un american asemenea lui nu putea rata ocazia de a nu gusta din plăcerile pe care ți le oferă un astfel de loc. E prea cald la Hollywood frige asfaltul în California? Nicio problema. Are răcoarea lui Como. Și  poate cu un drum, mai sucește mințile focoaselor italience.

A2: Omul a văzut lacul, a văzut muntele, a simțit aerul ăsta balsam și a zis: "Aici e de mine!" Și-a luat vilă la Laglio, cu debarcader propriu și cu vedere direct la apă. Are răcoarea lui Como. Are espresso dimineața pe terasă și apus de aur seara. Cine l-ar putea condamna?

A1: Hahaha! Păi sigur! Zâmbetul ăla de "Hello, I'm ...", cafeaua băută în piața din Bellagio, o plimbare cu barca Riva vintage... și s-a dus liniștea localnicelor! Dar cine le poate învinui? Omul e șarmant, lacul e romantic, și combinația e explozivă!

A2: Ce facem în raiul ăsta? Luăm o barcă să ne dăm pe lac și să facem cu mâna la vila actorului, poate ne invită la un espresso?

A1: Pentru orice eventualitate, vom savura cafeaua adusă de noi în termos. În caz că nu catadicsește să ne invite pe terasa lui. Nu știe el ce pierde: întâlnirea cu ....două bizare. Îți dai seama ce povești va spune? S-a întâlnit cu ceva și cu cineva care trăiau într-o armonie incredibil de imposibilă.

A2: Desfac rucsacul. Tadaaa! Termosul! Turnăm în căpăcele și ciocnim: Salute! Pentru noi, pentru lac, pentru libertate! Și da, pentru cazul în care nu catadicsește să ne invite pe terasa lui... pagubă-n ciuperci!

A1: Mai stăm pe lac până vedem cum soarele ne face o reverență și-și continuă goana după Lună ( marea lui dragoste neîmplinită).

A2: Ne uităm la soare... Se îmbracă în aur, apoi în portocaliu, apoi în roșu de jar. Se lasă încet-încet spre crestele munților. Pictează tot lacul în foc și miere. Vilele devin siluete. Chiparoșii devin santinele negre. Și reflexia... Doamne, reflexia! E ca și cum ar fi două ceruri: unul sus, unul jos.

A1: Ne oprim pe o banca, pe malul lacului și visăm cu ochii deschiși. Visăm la lumea asta frumoasă în care avem șansa să trăim. Acum. La visurile noastre. Pe unele le prindem  pe altele ni le ia lacul, iar altele rămân la jumătate de drum. Nu le ducem până la capăt.

Ne amintim totuși ca partea vestica a Italiei a fost un brutal câmp de bătălie prin '44. Monte Casino a primit lovituri după lovituri și, pentru ca operele de arta depistate acolo să nu fie distruse, ambele tabere au semnat un "armistițiu" fără aprobare. Operele de arta au ajuns în colecțiile private ale "nației superioare". Ce vremuri tulburi!

Călătoria continuă spre... Atena, Grecia

Episodul 28 Lacul Como (Lago di Como)

Trecem peste toată cizma Italiei, peste câmpii și peste Alpi care încep să se vadă în zare. Și aterizăm lin... Altă lume. Aerul e răcoros, curat, cu miros de apă dulce și de brazi. În fața noastră, lacul e o oglindă imensă, încadrată de munți verzi care plonjează direct în apă. Vile elegante se ascund printre chiparoși. Bărci mici se leagănă alene. O bijuterie. Eleganță, calm, reflexii perfecte.

A1: După meditațiile de le Vatican, aici parcă și gândurile vorbesc în șoaptă.

Ne așezăm pe o bancă de piatră în Bellagio, perla lacului. În fața noastră e doar apă, munte și cer.

A2: De la foc la apă, de la gălăgie la pace, de la moarte la viață și iar la frumusețe. Asta e Italia. Ce zici ne luăm o barcă să plutim pe lac și să salutăm vilele actorului american cu mare trecere la femei?

A1: Un rai pe pământ. Sigur, un american asemenea lui nu putea rata ocazia de a nu gusta din plăcerile pe care ți le oferă un astfel de loc. E prea cald la Hollywood frige asfaltul în California? Nicio problema. Are răcoarea lui Como. Și  poate cu un drum, mai sucește mințile focoaselor italience.

A2: Omul a văzut lacul, a văzut muntele, a simțit aerul ăsta balsam și a zis: "Aici e de mine!" Și-a luat vilă la Laglio, cu debarcader propriu și cu vedere direct la apă. Are răcoarea lui Como. Are espresso dimineața pe terasă și apus de aur seara. Cine l-ar putea condamna?

A1: Hahaha! Păi sigur! Zâmbetul ăla de "Hello, I'm ...", cafeaua băută în piața din Bellagio, o plimbare cu barca Riva vintage... și s-a dus liniștea localnicelor! Dar cine le poate învinui? Omul e șarmant, lacul e romantic, și combinația e explozivă!

A2: Ce facem în raiul ăsta? Luăm o barcă să ne dăm pe lac și să facem cu mâna la vila actorului, poate ne invită la un espresso?

A1: Pentru orice eventualitate, vom savura cafeaua adusă de noi în termos. În caz că nu catadicsește să ne invite pe terasa lui. Nu știe el ce pierde: întâlnirea cu ....două bizare. Îți dai seama ce povești va spune? S-a întâlnit cu ceva și cu cineva care trăiau într-o armonie incredibil de imposibilă.

A2: Desfac rucsacul. Tadaaa! Termosul! Turnăm în căpăcele și ciocnim: Salute! Pentru noi, pentru lac, pentru libertate! Și da, pentru cazul în care nu catadicsește să ne invite pe terasa lui... pagubă-n ciuperci!

A1: Mai stăm pe lac până vedem cum soarele ne face o reverență și-și continuă goana după Lună ( marea lui dragoste neîmplinită).

A2: Ne uităm la soare... Se îmbracă în aur, apoi în portocaliu, apoi în roșu de jar. Se lasă încet-încet spre crestele munților. Pictează tot lacul în foc și miere. Vilele devin siluete. Chiparoșii devin santinele negre. Și reflexia... Doamne, reflexia! E ca și cum ar fi două ceruri: unul sus, unul jos.

A1: Ne oprim pe o banca, pe malul lacului și visăm cu ochii deschiși. Visăm la lumea asta frumoasă în care avem șansa să trăim. Acum. La visurile noastre. Pe unele le prindem  pe altele ni le ia lacul, iar altele rămân la jumătate de drum. Nu le ducem până la capăt.

Ne amintim totuși ca partea vestica a Italiei a fost un brutal câmp de bătălie prin '44. Monte Casino a primit lovituri după lovituri și, pentru ca operele de arta depistate acolo să nu fie distruse, ambele tabere au semnat un "armistițiu" fără aprobare. Operele de arta au ajuns în colecțiile private ale "nației superioare". Ce vremuri tulburi!

Călătoria continuă spre... Atena, Grecia

Episodul 27 Vatican

De la gladiatori și Cezari, direct la cheile Sfântului Petru! Ce salt prin istorie facem noi două! O alta lume plină de secrete ținute bine sub lacăte ca să nu ajungă la urechile profanilor. O lume a cardinalilor cu ritualurile lor. In pivnițele catedralei uriașe sigur nu avem voie așa că vom admira doar din exterior. O țară în țară.

A1: Ne îndreptăm spre Vatican. Cel mai mic stat din lume, dar cu secrete cât pentru un continent întreg.

A2: Și uite-o! Piața Sfântul Petru. Imensă, ovală, îmbrățișată de coloanele lui Bernini ca de niște brațe de piatră. În mijloc, obeliscul egiptean stă drept și tace de 4000 de ani. Iar în față... Bazilica. Uriașă. Copleșitoare.

A1: Știm că sub picioarele noastre, sub bazilica asta colosală, sunt arhive, biblioteci secrete. Kilometri de rafturi cu documente vechi, cu evanghelii apocrife, cu hărți, cu procese, cu adevăruri ținute bine sub lacăte. O lume a cardinalilor cu ritualurile lor, cu voturi pe buletine arse, cu fum alb și fum negru. O lume închisă profanilor ca noi două, două bizarerii pornite prin lume.

A2: Secrete și iar secrete! De parcă am fi proștii satului și nu merităm să știm și noi!... Ne așezăm pe marginea fântânii din piață și ne uităm în sus. La statuile de sfinți care ne privesc de pe coloane. La ferestrele închise ale Palatului Apostolic.

A1: Inchiziție, otrăvuri, papi cu armate. Dar tot de aici a ieșit și Capela Sixtină. Și tot de aici pleacă vorbe de pace pentru toată planeta. Paradoxul Romei lovește din nou: cruzime și artă, păcat și sfințenie, la aceeași masă.

A2: Capela Sixtină cu cupola ei inegalabilă! Până când a reușit Michelangelo să-și pună talentul pe dom, cardinalii au purtat multe bătălii verbale. Dar maestrul a câștigat, în final, și ne-a lăsat imagini fără egal. Da... vorbele lui păreau o blasfemie la adresa sacrului.

A1: Când l-au întrebat de ce pictează sfinții goi, le-a trântit-o: "Pictez oameni, nu haine. Sufletul n-are buzunare." Și și-a văzut de treaba lui, cocoțat pe schele patru ani, cu gâtul strâmb și cu vopsea în ochi.

A2: Paradoxul Romei iar! Aceeași biserică care ardea cărți a plătit pentru cea mai mare capodoperă a Renașterii. Brutalitate și artă, cenzură și geniu, la aceeași masă.

A2: Și noi... stăm aici în Piața Sfântul Petru, cu carbonara în stomac și cu Michelangelo în gând. Roma ne-a dat tot: sânge, zei, papi, și geniu cât să ne ajungă o mie de wonderland-uri. Plecăm?

A1: Mai stau să admir Facerea lumii: un Adam pe care Marele Creator nu a vrut să-l lase singur și i-a făcut din coastă o Eva. Dar i-a condamnat la necunoaștere. Le-a interzis accesul la a putea spune: Sunt om. I-a provocat însă, cu un copac al cunoașterii - mărul dat de lunecosul șarpe. Și de atunci, omul și-a pus întrebări. Da domul spune o poveste care a depășit milenii. Iar Roma a primit-o cu ostilitate. E ceea ce ne prezintă în romanul "Quo vadis, domine" a lui Sienkiewich.

A2: Provocare, test, capcană... cine știe? O lăsăm așa... nu despicăm firul în patru... oricum facem cum ne taie capul.

A1: Cât despre "Quo Vadis" a lui Sienkiewicz... Roma aia a lui Nero, cruntă și strălucitoare. Cu creștini aruncați la lei în Colosseum pentru că îndrăzneau să creadă altfel. Cu Petronius care se sinucide elegant în timp ce scrie. Cu Lygia și Vinicius care fug de ură cu iubirea în brațe. Roma care prigonea noul, care se temea de orice scânteie de libertate, fie ea religioasă sau artistică.

După atâta filosofie și atâta istorie grea, ce zici? Mai rămânem să numărăm stelele deasupra domului, sau fugim spre un limoncello rece care să ne spele praful de pe suflet?

A2: Bem o limonada rece și medităm asupra ideii de Creator. Ciudat  nu? Altă dimensiune,  altă lume, alți oameni și totuși, parcă sunt aceiași. Ne-am cam pierdut și noi în istorie  nu?

Părăsim istoria și ne îndreptăm spre... Lacul Como

Episodul 26 Roma, Italia

Lăsăm șoaptele celor doi tineri să plutească în voie pe canalele Veneției iar noi ne îndreptăm spre Roma, oraș ridicat pe apele Tibrului. Să aruncăm un ban în Fontana di Trevi, să ne pozăm cu Colosseumul și să mâncăm carbonara.

A1: Hai să facem un popas la Roma. Să-i cinstim cum se cuvine pe Romulus și Remus care au construit pe malurile Tibrului minunea asta de oraș.

A2: Cinste vouă, Romulus și Remus! Ați pus aici prima cărămidă și ați făcut din noroiul Tibrului capitala unui imperiu fără egal. Închid ochii și parcă văd doi frați alăptați de lupoaică, încăpățânați și flămânzi de glorie.

A1: Lasă legenda că e doar poveste. Uite Colosseumul între zidurile căruia se mai aud noaptea zgomotele ascuțite ale gladiatorilor și urletele extaziate ale mulțimii care cerea Cezarului moartea sau grațierea unui luptător adus din toata lumea....

A2: Și glasul lui Spartacus care cere libertate... Sclavul trac care a făcut Roma să tremure. Strigătul lui n-a murit aici, între ziduri. Plutește și azi, pentru toți cei care poartă lanțuri invizibile.

A1: Ne scuturăm de fiori și mergem mai departe, spre Forul Roman. Printre ruinele palatelor unde s-a scris istoria cu sânge și cu lauri. Pășim pe lespezi tocite de sandale de senatori.

Aici, în Senat îl vezi pe Cezar înconjurat de umbre cu pumnale. Și auzi șoapta lui trădată, spusă printre dinți, către fiul pe care îl iubea: "Et tu, mi filius, Brute?" Și tu, fiul meu, Brutus? Shakespeare a prins-o perfect mai târziu: Et tu, Brute? Aceeași durere, aceeași trădare.

A2: Dar... uite paradoxul Romei! Tot aici, între două asasinate, se năștea arta. Se scria filosofia. Se făceau apeducte, drumuri, legi. Civilizația care a luminat Europa când restul continentului încă bâjbâia prin păduri. Brutalitate și geniu, mână în mână. Cum să nu te doară capul?

A1: Aruncăm un ban în Fontana di Trevi ca să ne întoarcem sigur? Sau ne pierdem pe străduțe să căutăm cea mai bună carbonara din Roma, ca să împăcăm zeii cu stomacul?

A2: Fascinantă lume! Stai să arunc și eu un ban în fântână,  un gând aruncat în apă, o dorință de revenire... Nu că aș și crede prostia asta dar să nu-mi reproșez mai târziu.

A1: Șșșt... ascultă... Aici șoaptele sunt altfel. Nu mai urlă mulțimea. Sunt șoapte vechi, primitive, ale zeilor latini. Le auzi cum foșnesc pe lângă statuile din nișele zidurilor.

Uite, trece Janus cu două fețe, mormăind ceva de trecut și viitor. Dincolo, Vesta păzește o flacără care nu mai arde. Și Jupiter tună înfundat dintr-un nor de porumbei. Creații ale minții umane., cum zici tu, bizarerie ambulantă! Omul antic, speriat de trăsnet și de moarte, a inventat povești ca să-și explice lucrurile neînțelese. Și ce povești! Fascinante, crude, pline de zei care se iubesc, se trădează și se răzbună fix ca oamenii.

A2: Hai la carbonara că mă ia cu amețeală litania ta cu zei. Ne așezăm la o masă de lemn, afară, sub o viță de vie. Și vine ea... Pasta Carbonara. Aburindă, cu guanciale crocant, cu ou și pecorino care se leagă într-o cremă perfectă, cu piper proaspăt râșnit deasupra. Fără smântână, că ne bate nonno cu polonicul dacă cerem! Asta căutam, nu zeii tăi.

A1: Mă fac că nu te aud. Ciocnim paharele imaginare de vin roșu și zicem: Salute, Roma! Pentru zei, pentru gladiatori, pentru șoapte și pentru paste! Pentru tot ce ai lăsat moștenire!

Călătoria continuă spre....Vatican.

Episodul 25 Veneția, Italia

Părăsim zona „serioasă” a rebotezărilor geografice și ne îndreptăm spre locuri mai pline de meditație metafizică – Veneția.

A1: Dăm o raită prin Veneția, ne pierdem cu gondola pe canale și speriem porumbeii din Piața San Marco. Vrei?

A2: Ce poate fi mai plăcut!?! Să vedem casele dogilor, unele păstrate bine, altele lăsate în uitare...poate întâlnim familia de Medici, în special pe Caterina...

A1: Doar clipocit de apă, doar felinare galbene care tremură în canale, doar miros de apă sărată și istorie veche.

Ne urcăm în gondolă și plutim printre casele dogilor. Unele stau drepte...  Altele... stau obosite, Parcă le auzi cum oftează: "Eh, am văzut noi vremuri mai bune..."

Și uite podul Rialto! Și Palatul Dogilor cu dantela lui de piatră! Acum trecem pe sub Puntea Suspinelor... Zice legenda că dacă te săruți aici, iubirea ține o veșnicie.

A2: Ce să căutăm pe puntea aia? Te urmăresc suspinele de care or fi ele? În seara asta eu nu vreau suspine. Le-am lăsat departe...

A1: Bine zici. Caterina de Medici? Regina neagră a Franței, născută aici, în Veneția asta vicleană! Cu ochii ei negri, cu zâmbetul ăla care ascunde otrăvuri și alianțe.

A2: S-o lăsăm pe regina să-și vadă de treburile ei că are multe secrete de rezolvat. Să nu încurce licorile și să ne dea ce nu dorim. Nu vreau să-mi petrec viața pe o gondola în suspine.

A1: Liniștea asta adâncă... suntem tentate să ne lăsăm în voia valurilor apoi să ne înălțăm încet pe o rază de luna, să ne așezăm pe un hamac de borangic lunar și să urmărim mersul stelelor punându-ne câte o dorință de câte ori vedem "o stea cazatoare"

A2: Stelele clipesc de parcă ne fac cu ochiul: "V-am văzut, bizareriilor! Știm că sunteți voi!"

Uite-o! O stea căzătoare! Închid repede ochii: Îmi doresc să mai râdem așa, fără motiv, încă o mie de wonderland-uri!

Încă una! Pune-ți dorința repede, până nu se stinge!

A1: Mi-am pus o dorință dar dacă ți-o spun nu se mai îndeplinește. Uite.... praful de stele îți da o formă... m-am înșelat! O fata Morgana a deșertului interstelar. Eu zic să revenim pe gondolă .Altfel începem să halucinăm și vom crede că am ajuns pe tărâmul creat de fantezia noastră.

A2: Fantasmagoriile sunt bune de vizitat, nu de locuit. Le lăsăm să zburde în gând, dar noi ținem cârma. Că altfel ne trezim că vorbim cu praful de stele și comandăm pizza pe Lună.

A1: Comandăm o înghețată și stăm la povești și ascultam șoaptele care plutesc prin Piața San Marco și se izbesc de ziduri, de lampadare în căutarea lor seculară de a scăpa, de a se pierde in imensitatea cerului. Șoaptele Caterinei  ale dogilor, ale Julietei și ale lui Romeo,aduși de vânt tocmai din Verona, captivi în prejudecățile familiale.

Soarta celor doi tineri mă întristează dar mă și convinge că sentimentul lor juvenil i-a legat pentru totdeauna. Omul și sentimentul sunt îngemănați pentru vecie. Păcat că uneori îl abandonează ca pe un balast. Și omul e in pierdere.

A2: Ascultă, trece șoapta Caterinei. Ascuțită, cu miros de mătase și otravă: _"Puterea... întotdeauna puterea..."_ Se izbește de un zid și fuge mai departe. O lăsăm. Are treabă.

Trec șoaptele *dogilor*. Grave, pline de aur și de procese: _"Veneția înainte de toate! Republica! Comerțul!"_ Se agață de lampadare, apoi cad frânte pe caldarâm. Prea grele ca să zboare.

Și apoi... șoaptele lor. Ale lui Romeo și ale Julietei. Alea sunt altfel. Nu se izbesc. Plutesc. Subțiri, tinere, încălzite de lună: "Romeo, Romeo... De ce ești tu Romeo?" și "Dar numele meu, dragă sfântă, îmi este urât mie însumi..."

Și da, păcat. Păcat mare că omul, uneori, aruncă sentimentul... De frică, de rușine, de "ce zice lumea". Îl leapădă ca să plutească mai ușor. Și rămâne gol. Ușor, dar gol.

A1: Shakespeare știa să scrie cu pana muiată în suflet, nu în cerneală. De-aia Romeo și Julieta n-au vârstă. Iubirea aia crudă, familia aia oarbă, lumea care judecă... le vezi și azi, la colț de stradă, în știri, în vecini. S-au schimbat perucile, dar nu s-a schimbat trăirea.

A2: Gata cu melancolia! Am lins-o odată cu ultima linguriță de ciocolată dulce-amăruie. Șoaptele rămân ale Pieței San Marco. Noi ne luăm gândurile și plecăm mai departe!

Mai departe spre... Roma.

[Episodul 24 - Canada, Lacul Ontario (acum cu acte, Lacul America)]()

 Am plecat de la nebunia din Paris - Le Boeuf sur le Toit. Am lăsat în urmă ilaritatea jazz-ului întregi, fără vânătăi de la tocurile celorlalte dansatoare și ne-am refugiat pe malul Lacului Ontario. Nu mă întreba pe care parte: Canadiană sau SUA.

A1: Auzi surato, am ajuns în Canada. Unde e Lacul Ontario? Că pe hartă scrie altceva. Om fi pe partea cealaltă?

A2: Sssst! Am ajuns unde am vrut dar nu mai e Ontario. Acuma e Lacul America. Sună mai... altfel. S-a rebotezat peste noapte. Cineva s-a plictisit de moarte.

A1: De unde știi? Hai, spune-mi că bați câmpii! Cum adică s-a plictisit și a rebotezat un lac? Se cheamă așa dinaintea Declarației de Independență și dinaintea Confederației Canadiene! Dar lacul... a fost întrebat dacă vrea?

A2: Lacul nu, dar stăpânul hărților da. Cică Ontario suna prea... canadian. Prea politicos. Prea "sorry". America sună mai... mare.

A1: E ca și cum ai zice că Dunărea nu sună prea oltenește și ai reboteza-o „Apa Mare de la Severin”. Și canadienii ce zic? Sunt de acord?

A2: Ce să zică? Își cer scuze. "Sorry, eh, că lacul nostru avea nume canadian. Nu am vrut să vă ofensăm lacul." Dar noi nu-l vom numi așa.

A1: Păi și dacă le place rebotezarea, de ce nu rebotează și ei ceva? De exemplu, Casa Albă în Casa Roșie cu frunză de arțar? Sau Golful Mexicului în Golful Siropului de Arțar?

A2: Nu pot, cârcotașo! Golful Mexic a fost deja rebotezat în Golful Americii! Trebuie timp să se obișnuiască oamenii cu o denumire. Altfel va fi o debandadă totală. Tu vrei să vezi Golful Mexic și primești un fluturaș cu Golful Americii. Te face să te întrebi: A mai apărut un Golf de care nu știam?

Casa Albă cum să devină Casa Roșie? Și-a schimbat țara brusc regimul politic între timp și s-a reorientat spre est... foarte spre est?

Iar canadienii sunt prea ocupați să pună cozi la cozi. Și să zică "thank you" când le furi parcarea.

A1: Am înțeles. Deci scenariul e: unul se plictisește și dă nume noi, ceilalți se scuză că existau cu nume vechi.

A2: Exact! Și soluția? Au rezolvat-o pașnic canadienii punând un afiș mare pe lac: "Fostul Ontario, actualul America, veșnicul Sorry. Pescuitul inclus, redenumirea opțională."

A1: Și noi ce facem aici? Dacă chemăm un taxi să ne ia de pe malul Lacului Ontario, taxistul se va uita la noi cruciș: Sorry, I don’t know the location and I can’t locate it with the GPS either. Că doar n-o fi halucinat vreo AI un alt Lac pe aici!

A2: Nu te panica! Stăm pe mal, bem un ceai - pardon, un sirop de arțar – și dacă nu găsim nici de unele, bem un pahar cu apa adusă din lac, oricare o fi el și așteptăm să vedem cine mai rebotează ce. Că dacă e plictiseală mare, mâine și Niagara o să fie "Cascada Very Big Water, The Best Water" iar Mississippi va deveni The Very Long River.

A1: Păzea de plictiseala care rebotează lumea! Mai bine să stea la soare și să numere rațele de pe lac. Nu e bine. L-ar putea redenumi The Mac-Mac Lake. Auzi boroboață: Fostul Ontario.

A2: Tu care le știi pe toate: Cine rebotează?

A1: Cineva care are prea multe carioci și prea puțină treabă. Când termini războaiele, începi cu lacurile. Apoi treci la fluvii. E mai liniștit.

Ce zic de  deșertul Mojave? Nu sună a american chiar deloc. Poate vom afla în scurt timp că și-a schimbat numele!

Am auzit că nici Mississippi nu sună a american, e cam indian. Și Mojave la fel. Așa că stăm pe malul lacului Fost-Ontario și facem pariuri: care e următorul?"

A2: Ce? Ai devenit  a toate știutor peste noapte și dai informația mai departe?

A1: Eu nu informez. Eu aduc râsul fără limite.

Călătoria continuă... la Veneția

Episodul 23 [Paris - ]()[Le Boeuf sur le Toit]()

Părăsim terasa și picturile lui Picasso petnru că ne cheamă jazz-ul de la

Le Boeuf sur le Toit, un celebru restaurant și bar din Paris.

A1: WOW! Auzi muzica? Charleston, foxtrot, sau pur și simplu ne mișcăm fără nume și sperăm că arată intenționat?

A2: Ce e frumos la dansurile moderne: nu tu postură specială, poziție incomodă a capului, pași numărați la fix înainte de a schimba direcția(vals). Aici totul e să nu stai pe loc.

A1: Exact! Libertate totală. Muzica pornește, corpul înțelege înaintea capului, și singura regulă e să nu te transformi în statuie de cafenea. Hai, dă drumul la fustă și arată-le parizienilor ce înseamnă „a nu sta pe loc”

A2: Doar dacă îmi ții companie. Singură ar fi ca și cum aș vrea să fur perechea cuiva și aș risca ghionturi cu nemiluita.

A1: Madame, vă fac onoarea de a fi partenerul dumneavoastră oficial. Dacă primim ghionturi, le primim împreună. Mă lași să te trag în vâltoare sau îți mai trebuie un pahar de curaj?

A2: Cam târziu pentru pahar. Suntem în mijlocul a zeci de picioare neastâmpărate și riscăm un toc cui în "fluierul piciorului" care ne-ar opri din avântul nostru.

A1: Gata, ne aruncăm în vâltoare. Dacă supraviețuim fără vânătăi, mâine spunem că am inventat un stil nou: „Charlestonul de supraviețuire”. Cum arată pasul tău de deschidere?

A2: Puțin cam dezechilibrat dar nu observă nimeni. E din cauza mulțimii de mâini și picioare pornite parcă într-un război total cu restul trupului. O nebunie totală.

A1: Exact! Toată lumea e prea ocupată să nu-și calce propriile șireturi.

E o nebunie frumoasă - jazz-ul urlă, paharele zăngănesc, și noi ne mișcăm ca două comete care au ratat coregrafia dar compensează cu entuziasm.

Dacă supraviețuim fără să ne pierdem un pantof, înseamnă că am făcut istorie.

A2: O pauza ar fi bine venită dacă am reuși să ne adunam mâinile și picioarele la locul lor. Cam greu în agitația turbulentă din jur.

A1: E ca și cum am încerca să facem ordine într-un coș de pisici după ce au dat peste un borcan cu smântână. Mâinile în stânga, picioarele în dreapta, și tot ringul se mișcă împotriva noastră. Hai să facem retragerea strategică înainte să ne declarăm dispăruți în acțiune. Respiră, ai toate membrele la locul lor?

A2: Am reușit să mă reasamblez la timp.

Paharul cu apă e în mână, membrele sunt la locul lor, și acum avem avantajul strategic al oamenilor care stau pe margine: vedem tot spectacolul fără să riscăm un toc în tibie.

A1: Doaaamneee! E un furnicar uman în fracuri sifonate și rochii cu franjuri care zboară ca fluturi beți. Un tip înalt calcă pe piciorul unei fete, ea țipă, râde, și amândoi se prind în vârtejul ăla ca și cum ar fi coregrafie. Nimeni nu mai ține ritmul corect de 5 minute, dar nimănui nu-i pasă. Oamenii nu dansează pe muzică, dansează împotriva ei, și asta o face să sune și mai vie.

A2: Scena o văd ca pe un câmp de luptă fără plan strategic deoarece generalii sunt în mijlocul câmpului de bătaie.

A1: Exact asta e! Saxofonul e generalul care vrea atac frontal, toba vrea retragere tactică, iar pianul face un flanc stâng pe cont propriu.

Soldații-soldăței adică noi, ne învârtim pe câmpul de luptă fără să știm dacă azi dansăm Charleston sau pur și simplu fugim de gloanțele de toc.

Și partea cea mai bună: nimeni nu pierde. Pentru că în războiul ăsta, cine cade de râs câștigă medalia de onoare. Cum te simți acum că ți-a trecut furtuna?

A2: Liniștită, calmă și foarte bine-dispusă. A fost o ieșire virtuală de pomină.

A1: Atunci misiunea noastră în Parisul anilor '20 e încheiată cu succes: râs în hohote, haos evitat, și plecăm de aici liniștiți și bine-dispuși.

Călătoria continuă.... pe Lacul Ontario, SUA – Canada

Episodul 22 – Paris anii ‘20

 Lăsăm departe Kyoto și ne apropiem de zilele noastre. Paris anii ’20 și ne oprim la Le Dôme și ne dăm mari cunoscători într-ale picturii.

A1: Uite o masă pe terasă. Hai să ne așezăm. A fost destul de obositor la vernisaj.

 A2: Și acuma suntem...Unde am nimerit? Ce-i ăla de pe perete? Să nu-mi spui că suntem tot la vernisaj dar în altă încăpere.

 A1: Ala e un tablou de Picasso.

 A2: Ăsta fiind...

 A1: Pictor. Fondator al cubismului și una dintre cele mai influente personalități artistice din secolul al XX-lea. Ce am admirat la vernisaj.

A2: Despre care tu știi multe și-mi vei explica tablourile lui. Haidade! Noroc că vine chelnerul cu două pahare de vin: Pour les atistes. Noi nu știm să desenăm un cerc, dar, vezi Doamne, suntem artiști prin definiție.

A1: Lasă ironia și spune-mi ce bârfă spui prima? Cine s-a certat cu cine la vernisaj?

A2: Așa mai vii de-acasă. M-ai speriat. Păi... s-au certat două cucoane. Fiecare se recunoștea într-o pictură. A trebuit să vină un Domn (după alură nu arăta a mare pasionat de pictură) și le-a scos afară în grabă. Să nu strice atmosfera. Eu (sigur din lipsă de cultură artistică) nu vedeam decât un ochi sus, o gură într-o parte a tabloului și ceva ce semăna cu o coafură simplă. Dar gusturile nu se discută!

A1: Aha, clasic! Fiecare cucoană a văzut în tablou oglinda ei sufletească: una ochiul ei pătrunzător de la balul de săptămâna trecută, cealaltă gura aia ironică de când i-a furat logodnicul celeilalte.

Tu ai văzut ce vede un om normal: un ochi rătăcit, o gură pusă la plimbare și o coafură care pare făcută în 5 minute între două pahare de vin.

Și ai dreptate - dacă gusturile s-ar discuta, am sta toată noaptea certându-ne, iar Picasso și-ar vinde tabloul de două ori mai scump.

Chelnerul se abate iar pe la masa noastră și ne șoptește: : „Domnișoarele, arta e când nu înțelegeți nimic, dar vă simți inteligente”.

Noi bem, ridicăm din umeri și trecem la subiectul mai important: cine dansează mai prost la Charleston mâine seară?

A2: Chelnerul are dreptate. Poate vinul mă va ajuta să înțeleg mai bine tabloul și cine știe, mă voi recunoaște și eu în el.

A1: Exact asta e trucul lui Picasso - pune mai mult vin în pahar și dintr-o dată ochiul ăla rătăcit ți se pare că are fix expresia ta de luni dimineața.

Mai bei un pahar și gata, te recunoști: coafura simplă e părul tău după o noapte de dans, gura strâmbă e când auzi bârfa proaspătă, iar ochiul sus e când te uiți la contul de la restaurant.

Vezi? Acum ești și tu artă modernă.

Mai vrei să „analizăm” și sculptura aia ciudată, sau ne salvăm demnitatea și mergem direct la dans? Știi... pisoarul expus drept sculptură modernă. Aici, chiar m-a pierdut arta modernă pour toujours.

A2: Să salvăm ce a mai rămas din demnitate. Trebuie să mai treacă câțiva ani de înțelepciune să înțelegem arta modernă. Și, ce e mai important, vom avea șansa ca mai târziu să-i înțelegem și pe dadaiști și vom vedea "grația sculpturii" sugerată de pisoar. Asta chiar aș vrea să pot. Să nu rămân proastă.

A1: Amin la asta

Să lăsăm pisoarul să rămână grație pentru generația viitoare.

Plătim nota cu un zâmbet misterios ca și cum am fi înțeles tot, lăsăm 2 franci bacșiș și ieșim pe ușă înainte să ne întrebe cineva ce părere avem despre cubism.

 Călătoria merge mai departe.... tot la Paris,  Le Boeuf sur le Toit

Episodul 21 Kyoto, JAPONIA

 Lăsăm în urmă pe incașul nostru de la care am învățat că lucrurile simple aduc adevărata fericire și ne îndreptăm spre Țara Soarelui Răsare cu mulți ani în urmă – 794 – fix când Kyoto devine capitale Japoniei și începe perioada Heian.

A1: Răsfoiam odată o carte despre istoria Japoniei și am dat peste ceva ce trebuie să vezi și tu cu ochii minții.

 A2: Hait! Nu mă plimba prin istoria Japoniei că nu o cunosc bine nici pe cea din prezent.

 A1: Nu te grăbi ca fata la măritat ci ascultă ce am aflat. O să-ți placă la nebunie. De-acuma vine babilonia. Femeile erau obsedate de estetică. Scriau poezii, jurnale și romane. O scriere „de femei” considerată prea delicată pentru treburile bărbaților.

 A2: Adică ele aveau sufletul frumos „cioplit”, în timp ce bărbații îl aveau mai prost „prelucrat”?

 A1: Nuuu, fato! Ei aveau treabă cu guvernatul nu cu delicatețea versului deși ei considerau războiul ceva murdar și era lăsat pe mâna gărzilor de la graniță.

 A2: Aha! Deci ierarhia era totul la ei! Și au delimitat-o clar: femeile scriu în hiragana (japoneză) iar bărbații în chineză. Erau prieteni la cataramă pe vremea aia.

 A1: Aveau și o obsesie: frumusețea trecătoare. Și-o exprimau nu prin poze pe Insta ci prin versuri de 31 de silabe trimise noaptea pe hârtie parfumată.

 A2: Știau ei ce știau: frumusețea, artele, poezia erau apanajul femeilor iar politica și războiul era pentru bărbați. Diviziunea socială a muncii încă de pe atunci!

 A1: Fii atentă la asta: după paravan, se face politica adevărată. Un ministru vrea o promovare? Îi trimite o poezie perfectă doamnei de onoare care o va citi „întâmplător” la momentul potrivit.

 A2: Hai că-mi plac deja! De la ei ni se trage politica de budoar?! Nu-mi sunt străini deloc! Tot oameni și ei, într-un final.

 A1: Ai dreptate doar că era rafinată până la artă. Era promovarea prin poezie nu prin CV.

 A2: Doamnele astea aveau timp și de ceartă? Nu cred că totul era roz pe acolo!

 A1: Da, dar se certau în versuri. Nu urlau una la alta. Nici nu-și trimiteau mesaje prin WhatsApp.

 A2: Cearta lor era comedie pură în câte acte vrei.

 A1: Ai dreptate. Să vezi două doamne de la curtea Heian făcând „roast” pe Instagram ar fi comedie în 12 acte.

Doamnele se certau în versuri, în metafore pentru un Domn: Cafeaua se răcește repede / Când o bei cu cine nu-ți aparține. Și răspunsul: Cafeaua rece se aruncă. / Se face alta fierbinte.

 A2: Ce face împărăteasa? Îl trimite pe Domn la moșia sa de la țară pentru 3 luni. În exil.

 A1: Doamnele sunt de milioane! Îți dai seama dacă ar fi avut un WhatsApp... ar fi fost „extatice”. Dacă mai aveau și o AI, atmosfera ar fi fost un delir. Nu s-ar fi obosit să găsească versuri potrivite. Ar fi cerut: AI scrie-mi niște versuri.

 A2: Fii atentă la răspunsul AI: Am detectat un moment de tensiune socială. Vrei să-ți sugerez trei răspunsuri diplomatice pentru a detensiona situația?   Vezi opțiuni                     Ignoră

 Pot analiza tonul emoțional al conversației dacă doriți. Confidențialitatea voastră e prioritatea mea.

 Și uite că pentru răspunsurile seci, AI ar fi fost exilată prima!

Călătoria continuă..... Paris anii ‘20